Cel mai nou film semnat de Călin Peter Netzer, „Familiar”, intră în cinematografe pe 26 ianuarie. Înaintea premierei, Haute Culture a stat de vorbă cu Iulia Lumânare, care a primit o triplă provocare: actriță în film, co-scenaristă și director de casting. O perspectivă complexă și intimă asupra unui film care caută să aducă oamenii în cinema cu o poveste care este mult mai mult decât o „felie” din experiențele românilor din anii 80.
„Familiar” este un film despre un regizor de film care îşi investighează propria familie, forţând accesul la cel mai fragil moment din existenţa ei. Dragoş, un regizor român, decide să facă un film despre emigrarea familiei sale în Germania în anii ’80. Dragoş investighează emigrarea, care s-a realizat în condiţii suspecte, cu ajutorul fostei sale iubite, Ilinca. Colaborarea îi apropie pe cei doi, dar complică relaţia lui Dragoş cu logodnica lui. Pe măsură ce acesta se adânceşte în trecutul familiei sale, secrete ies la iveală, ducând la dezvăluiri despre legături surprinzătoare cu Securitatea şi relaţia lui Dragoş cu părinţii lui se degradează treptat, în ciuda dorinţei lui de a folosi acest film pentru a vindeca vechi răni, se arată în prezentarea peliculei.
Din distribuţia filmului mai fac parte Emanuel Pârvu, Ana Ciontea, Adrian Titieni, Victoria Moraru şi Vlad Ivanov.
Care a fost prima impresie pe care a avut-o Iulia Lumânare când a aflat despre ideea acestui film?
Călin și cu mine lucram la scenariul despre emigrarea în anii ’80. Pe durata celor 3 luni de cercetare, timp în care ajunseserăm la vreo 3 posibilități de structură a poveștii, tot spuneam asta: „ăsta e filmul, ce trăim noi acum!”. Sigur, noi o spuneam pentru că ne uimea ceea ce descopeream și ceea ce ni se întâmpla, în plan personal. Dar, pentru Călin, la un moment dat, n-a mai fot doar asta. Și m-a sunat într-o zi și mi-a zis să ne vedem. Nu era programat să o facem, eu eram la CNSAS, studiam arhive. Și mi-a spus că nu mai vrea să facă povestea aia, filmul de epocă, ci pe cel pe care îl trăiam noi. N-a venit ca un șoc, la un anumit nivel știam că începuse să fie mult mai atras de povestea prezentă, decât de cea trecută. Și, nu pot să spun că, în ciuda regretelor pentru munca investită și atașamentul de poveste, nu m-a tentat și pe mine foarte tare. Că doar eram parte din acel prezent. Și, una e să investighezi personaje din afara ta, alta e să te investighezi pe tine. Era mult mai riscant totul, deci, multmai incitant.
Cât de greu este pentru un scenarist să aducă azi o poveste a anilor 80 care să capteze un public eterogen?
Tocmai că filmul nu mai este o poveste din anii ’80. Iar experiența prezentului determinat de acel trecut poate să devină satisfăcătoare. Povestea din epoca comunistă a rămas doar un plan al filmului, pretextul de la care se pleacă pentru a investiga un prezent care îi este tributar. E fascinant să vezi cum, într-un climat istoric, social, psihologic complet diferit de cel de atunci, povestea se poate repeta. Pentru că emoțiile omenești au rămas aceleași. Societatea se poate schimba, lumea cu totul poate deveni alta, dar emoțiile vor rămâne aceleași. Și asta dă universalitate filmului. Pentru că ăsta este și mecanismul pe care se bazează ideea filmului: istoria, neînțeleasă, nu poate decât să se repete. Citat pe care îl regăsim chiar în holul de la intrare, la CNSAS.
Cât este acest film Călin Peter Netzer și cât este Iulia Lumânare? Cum ați lucrat împreună?
Filmul este al lui Călin. Dacă eu aș fi făcut filmul ăsta, ar fi fost cu totul altul. Scenariul, în schimb, ne aparține amândurora, într-o măsură egală, chiar dacă diferit. Structura îi aparține mult mai mult lui Călin, decât mie. E timpul lui, ritmul lui, direcția lui. În ce privește evoluția personajelor în interiorul secvențelor e foarte posibil să fie mai mult mâna mea acolo, pentru că perspectiva mai obiectivă asupra lor e a mea. Călin era prea implicat, prea aproape de ele. Dialogurile ne aparțin într-o măsură egală, aș putea spune. Interveneam constant unul asupra celuilalt, tocmai pentru că unul sau celălalt constata că s-a pierdut o nuanță, sau s-a exagerat cu o alta. Colaborarea a fost una lipsită de conflicte. Asta pentru că amândoi așteptăm ca celălalt să îl conteste, tocmai pentru a-și proba ideea din toate perspectivele. Ne cunoaștem foarte bine, avem încredere unul în celălalt, știm că nu căutăm să ne sabotăm și că orice ar avea unul de spus e pentru film, nu pentru o dreptate personală. Nu avem meciuri de câștigat, nu ține nimeni scorul la câte idei bune a avut. Așa am început, de la Ana, mon amour și nu s-a schimbat nimic în privința acestei mecanici. De-aia s-a putu repeta experiența.
Ce presupune rolul tău din film?
Dacă vorbim despre rolul jucat, despre Ilinca, cred că parțial am răspuns la întrebarea anterioară. Ilinca e un fel de busolă pentru Dragoș. El știe unde vrea să ajungă, dar emoțiile nu îl lasă să se orienteze pe cât de bine ar putea. Și-atunci, are nevoie de cineva care să îi indice nordul atunci când îl pierde. Sigur că lui Dragoș nu îi e întodeauna comod să admită asta, și-atunci o pedepsește pe Ilinca, tocmai pentru că îi este necesară. Pentru că Dragoș, mai mult decât orice, își dorește să poată singur, să rupă suita de dependențe. Și exact această dorință îi e imposibil să o materializeze. Pentru că, până când el nu se va rupe ombilical de cei doi părinți, nu va putea dezvolta relații armonioase cu nimeni. Relația lor devine o relație complicată magic, cum ar spune psihanaliza. Pentru că sunt amândoi victimele unei sume de proiecții pe care le fac reciproc unul asupra celuilalt, și ajung să se rătăcească din cauza lor.
Dacă întrebarea se referă la rolul meu în facerea filmului, și aici am răspuns măcar parțial. Seamănă cu cel al Ilincăi, că doar din mine a fost inspirat personajul. Am co-scris la scenariu, am făcut castingul, am jucat și am fost acting coach, pe durata repetițiilor și la filmări. Dacă am reduce la un singur concept, cred că rolul meu a fost acela de a asigura că nu rămâne loc de fugă, ascunzișuri și rezolvări confortabile. Nici măcar pentru mine.
Cum ați selectat ceilalți actori și cât de importante sunt personalitățile lor în conturarea personalității „Familiar”?
Pe Adrian l-am avut amândoi în minte încă de pe vremea când scriam la scenariu. Pe Victoria am avut-o în minte doar eu de la început. Călin nu o cunoștea, iar eu fusesem profesor la generația ei, nu și al ei în mod direct, dar o cunoșteam încă de la admitere, și am urmărit-o constant în cei trei ani de studenție. Știam că nu avem o opțiune mai bună decât ea. Emi a devenit încet, încet o opțiune pentru mine tot cam prin epoca aia. Fuseserăm colegi de facultate, îl cunoșteam destul de bine și pe el, și îi știam conținuturile care îl făceau să rimeze cu personajul. N-a fost prima opțiune pe rol tocmai din pricina a ceea ce-l diferenția de personaj, ceva pe care noi îl consideram vital pentru constituția lui emoțională: vulnerabilitatea. Dar, cum nici prima variantă nu împlinea acest deziderat, Emi a devenit opțiunea noastră și am lucrat intens la a construi și revela vulnerabilitatea. Ana a fost ultima intrată în distribuție, în urma unui casting, pentru că am schimbat distribuția inițială a cuplului mamă-fiu. Ne-a convins cu o dinamică emoțională personală și care ni s-a părut că poate face personajul așa cum ni-l doream: paradoxal. În ce alegerea mea pentru a juca-o pe Ilinca, a fost o discuție foarte scurtă, în care am stabilit împreună că nu poate să fie cineva mai eu decât eu. Cred că răspunsul de până acum satisface și partea a doua a întrebării. A contat enorm potrivirea personalităților actor-personaj. În afara talentului, a fost criteriul principal. Dar, asta nu însemnă că nu am spus da și provocărilor și că nu am lucrat intens să le facem față.
Cum se anunță acest an pentru tine?
Plin. ÎN calitate de actriță, am de terminat un film de lung metraj independent, în regia Mirunei Minculescu. Dacă îmi ajung resursele să îl filmez și pe un al doilea, tot independent, în regia Alexandrei Bălteanu, după un scenariu pe care l-am scris împreună. Am de scos o premieră de teatru, după textul lui Matei Vișniec Angajare de clovn, în regia lui Cosmin Pleșa. Acum încep castingul pentru un alte film la scenariul căruia am co-scris, tot în regia Mirunei Minculescu, care se va filma iarna viitoare, dacă se vor strânge toate finanțările. Momentan avem câștigat concursul CNC, ceea ce e un început promițător. Ca profesor, am să duc la bun sfârșit a treia generație de studenți a masteratului de actorie de film de la Universitatea Ovidius, din Constanța, cursuri care se țin în București, pentru cei interesați, și unde colaborez cu colegii de distribuție din Familiar, Adrian Titieni și Emanuel Pârvu. Și, desigur, să o încep pe cea de-a patra în toamnă.
Cum ți se pare că arată cinematografia românească în acest moment? Ce crezi că ar putea să fie îmbunătățit?
Cred că, în prezent, trece printr-o epocă de tranziție. Cred că valul trecut a coborât și s-a retras, și este momentul pentru unul nou, dar care încă se formează. Cred că piața internațională a ajuns să ne ia foarte în serios ca cinematograf, datorită rezultatelor ultimelor două decade, dar a devenit, cum e și firesc, mai demanding. Vrea mai mult de la noi, vrea să ne racordăm mai repede la schimbările pe care ea le-a făcut deja. Cred că schimbările astea au început deja să se producă, și cred asta pentru că iau parte activă la ele, nu doar observațional, prin colaborările mele, mai ales cu tinerele regizoarele. Și am de menționat aici, în afară de Miruna Minculescu și Alexandra Bălteanu, și pe Alma Buhagiar sau Ioana Mischie. ȘI, cu certitudine mai sunt și alte nume, iar asta nu poate decât să mă încânte.
