S-a născut în Constanța, a copilărit în Km 5, a fost eleva Liceului „Mihai Eminescu” şi a studiat la București Arta Actorului la UNATC „I.L. Caragiale”. A jucat roluri importante în spectacole montate la mai multe teatre din capitală, printre care Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”, Apollo111, iar în prezent este angajata Teatrului de Stat Constanța. În 2025 a fost nominalizată la premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Martirio din spectacolul „Casa Bernardei Alba„, regizat de Diana Mititelu montat pe scena Teatrului de Stat Constanța.
Nu știe ce altceva ar face dacă nu ar fi actriță, dar cu siguranță ar fi ceva care să implice contactul cu oamenii. Va juca în primul spectacol din România care are în distribuție actori cu dizabilități motorii, “Nicio pastilă magică”, și este foarte entuziasmată că face parte din proiectul inițiat de Laurențiu Rusescu. Despre toate acestea a povestit cu noi Mihaela Velicu, actrița cu zâmbet cald și energie luminoasă pe care o veți putea vedea în prima parte a lunii iulie și la Teatrul Național București (Sala Media).
Cum l-ai cunoscut pe regizorul Laurențiu Rusescu și cum a început colaborarea voastră pentru spectacolul „Nicio pastilă magică”?
Pe Laurențiu l-am cunoscut în urmă cu 3 ani. A venit la un spectacol în care joc și eu, Seaside Stories în regia lui Radu Afrim la Constanța. I-a plăcut mult spectacolul și mi-a propus după să colaborăm pentru un alt proiect. N-am apucat sa lucram atunci, din nepotrivire de program, dar mă bucur că s-a întâmplat acum.
Spectacolul are la bază un text inspirat din fapte reale, scris de Christian O’Reilly, pornind de la viața unui activist și a demersurilor sale neobosite în slujba incluziunii sociale. Cât de mult ai rezonat cu acest subiect raportat la provocările incluziunii sociale în România? Te lovisei de această temă până la acest proiect?
Am intrat în contact direct cu aceasta tema a incluziunii în urmă cu 2 ani, dar dedicata copiiilor cu autism. Mi s-a propus să fac parte dintr-un spectacol pe care îl jucăm și în prezent în câte școli putem din București, Ilfov și Giurgiu și are la bază același fundament, se numește Shadow și e o inițiativă a Asociației The Story of Autism. Este un proiect de sensibilizare a societății, un exemplu despre cum arta poate fi folosită pentru a aduce în prim plan trăirile persoanelor cu autism și oferă sprijin și înțelegere vis-a-vis de cum pot fi integrați acești copii în școlile obișnuite.
Mă bucur ca mi-a apărut un al doilea proiect de acest gen și mă interesează să aflu mai multe despre aceasta comunitate și cum ne putem „schimba lentila”.
Ce ai descoperit lucrând la acest spectacol?
Am descoperit ca Alex Tache, colegul meu care joacă rolul principal și are distrofie musculară merge la maratoane și eu am zile (destul de multe, adunate!) în care aleg să nu alerg. Care din noi 2 credeți că e o inspirație?
Ce anume te-a făcut să crezi în rolul pe care-l ai în „Nicio pastilă magică”? Ce anume te leagă cel mai tare de personajul de aici?
Cu Josie mă identific în momentele în care nu cred în „putințele” mele, în propria mea forță, și aleg să creadă un altul pentru mine și în mine.
Când ai aflat că distribuția va fi una mixtă, cu actori amatori cu deficiențe motorii, ce emoții te-au încercat? Ai avut anumite așteptări legate de cum va fi procesul?
Nu mi-am imaginat ceva anume, am venit deschisă să-i cunosc și deja, la prima intalnire în persoană (menționez asta, pentru că noi am repetat destul de mult și online) am fost surprinsă că au învățat textul mai repede decat mine.
Ce ne poți spune despre repetiții și cum se desfășoară interacțiunea până acum?
Va pot spune că există entuziasm, curiozitate și mult umor și autoironie.
Cum este să-l ai alături pe Florin? Ați fost, până anul trecut și colegi la Teatrul de Stat Constanța. Ați mai avut colaborări împreună?
Cu Florin am mai avut o colaborare anul trecut la lecturile din cadrul FNT regizate de Mara Oprea și mă bucur ca e și el în acest proiect, pentru că ne înțelegem foarte bine, atât actoricește, cât și uman.
Anul acesta ai făcut parte din nominalizații UNITER, la categoria cea mai bună actriță în rol principal. Ce a însemnat pentru tine nominalizarea? Dar, mai presus de asta, ce a însemnat pentru tine rolul Martirio?
M-am bucurat mult de nominalizare, m-am bucurat și de bucuria familiei mele și a colegilor de la Teatrul de Stat Constanța. A fost un cadou, îl primesc și mă ajuta să continui să fac meseria asta și în momente mai puțin ușoare.
Rolul Martirio e o joacă. E o joacă de copil care privește lumea printr-o pereche de ochelari – câteodată roz, câteodată de cal. E un rol pe care-l iubesc pentru că are mult ludic, dar și suficient întuneric.
Ai lucrat alături de regizori precum Radu Afrim, Erwin Șimșensohn sau Andrei Șerban. Ce ai învățat de la ei?
Sunt multe lucruri descoperite despre meserie, despre mine. O să scriu așa câteva, dar nu cuprind nici 1%. De la repetițiile cu Radu Afrim am învățat ce înseamnă să crezi într-o lume fantastică până la capăt. Erwin lucrează extraordinar cu actorii și desface atât de bine textul că poți juca premiera după o repetiție. Cu Andrei Șerban am avut ocazia să repet la intensitate maximă și vorbele aproape că atingeau rapiditatea gândurilor.
Ai fost o prezență constantă și pe scenele teatrelor independente. Cum ți se pare diferită experiența din cadrul lor versus cea dintr-un teatru de stat? Care e mai provocatoare pentru tine?
Cele mai provocatoare pentru mine au fost și sunt în continuare întâlnirile. Dintre actor-regizor, actor-text, actor-cabinieră, actor-scenograf etc., indiferent dacă e vorba de un teatru independent sau de stat.
Ai cochetat și cu filmul, ai făcut parte și din performance-uri. Care dintre acestea simți că te scot cel mai mult din zona de confort sau te solicită cel mai tare?
Un spectacol de tip performance m-a solicitat altfel decât celelalte. E vorba de Dual, un performance despre prietenie de la Teatrelli, regizat de Leta Popescu. Nu avem text scris, nu există nicio replică timp de o oră între mine și colegii mei, George Albert Costea și Vlad Udrescu. Practic ne întâlnim să facem clătite, le și facem, dar nu ne spunem nimic pe gură. Tot universul prieteniei lor e exprimat prin acțiuni, priviri și improvizație. Dacă aș fi buna la scris, m-as simți datoare sa scriu toate monoloagele și gândurile care se petrec în mintea mea în timpul acelui performance, chiar și pe cele parazitare de genul „nu înțeleg ce fac aici, de ce se uită oare George așa? Ah, uite, o afină!” 🙂
Ce crezi tu că ajută cel mai mult un actor să evolueze? Te poți plafona în meseria asta? Cum poți evita asta?
Cred că felul în care alege să-și trăiască viața afectează evoluția unui actor. Pe scenă se vede tot ce-ai făcut, cât și cum ai iubit, ce te impresionează, cine ești în viața ta de zi cu zi și așa mai departe. Sigur că te poți plafona… Iar etapa asta nu știu dacă e inevitabilă, dar, poate, o poți măslui, poate o poți gestiona astfel încât să n-ajungă să se instaleze prea confortabil. Dacă îmi piere curiozitatea și sunt conștientă de asta, cred ca m-am înscris oficial la plafonare.
Care este o limită peste care nu ai trece niciodată pentru vocația ta?
Nu aș mai practica-o dacă nu aș mai simți satisfacție în timp ce o fac.
Dacă nu ai mai putea fi actriță… ce altceva ai alege să faci?
Habar n-am. N-am putut să joc în pandemie și am făcut lumanari parfumate din soia pe care le-am vândut ca sa mă pot întreține… Momentan nu știu să fac altceva. Dar poate aș alege sa lucrez tot într-un domeniu în care să fiu în contact cu oamenii.
Inspirat dintr-o poveste reală, „Nicio pastilă magică” (original: No Magic Pill) aduce pe scenă istoria emoționantă a unor oameni cu dizabilități motorii, care luptă cu curaj pentru a-și păstra demnitatea și independența. Este primul spectacol din România interpretat de actori cu dizabilități motorii și va avea în luna iulie 6 reprezentații la Teatrul Național București (Sala Media). Biletele sunt puse în vânzare online la adresa https://bit.ly/3HBK9Gg bento4d cerutu4d bento4d link slot
