Laureat cu premiul al III-lea în ediția 2020-2021 a Concursului Internațional George Enescu, Ștefan Cazacu este unul dintre cei mai bine cotați violonceliști români ai momentului. Solist în mai multe concerte în această ediție a Festivalului Internațional George Enescu, muzicianul a vorbit despre relația cu elevii, despre nivelul de muncă necesar pentru succes și despre provocările pe care le pune muzica secolului XXI.
Interviu realizat de Petre Fugaciu
Pentru început, aș vrea să știu ce efect a avut câștigarea Concursului Internațional George Enescu asupra carierei tale?
Participarea la Concurs, în mod special, cred că m-a ajutat foarte mult să realizez că performanța se face doar atunci când sacrifici foarte mult. Din fericire, în perioada pandemiei chiar n-am avut nimic de sacrificat, timpul oricum era pierdut dacă nu făceam eu ceva cu el – trebuia să-mi găsesc un scop.
Primul scop pe listă era chiar Concursul George Enescu. După concurs și după ce am revenit la viața normală am realizat că studiind zilnic și având minimul de trei-patru ore pe zi de studiu am avut minimul pentru o carieră care să funcționeze bine. Un minim de sacrificiu în sensul că în fiecare zi trebuie să dăruiesc instrumentului – să-mi dăruiesc mie – minimum câteva ore, pentru studiul personal. Nu mai vorbesc și despre documentare, care e extrem de importantă. Poate m-am exprimat greșit spunând „timp pierdut”, dar ruptura aceea a fost destul de bruscă și dintr-o dată m-am aflat în postura în care nu aveam niciun concert, stăteam în casă, ziua are 24 de ore… „ce să fac să nu pierd timpul?” era, de fapt, întrebarea.
Astfel, plusam, cu câte două reprize de studiu pe zi. Și înainte eram în studiu, recunosc, dar am realizat că pot mai mult, pot să mă axez și pe lucruri mai importante. Un concurs de acest gen a avut nevoie de foarte mult timp de studiu, foarte mult timp pentru a mă documenta în legătură cu ceea ce cânt. Și mi-am găsit vocația, îmi place foarte mult să fiu solist, îmi place foarte mult să cânt muzică de cameră. Toate aceste lucruri trebuie făcute la nivel profesionist, ceea ce se întâmplă doar dacă îți dorești cu adevărat.
Ca interpret, care sunt prioritățile tale când te documentezi pentru un concert?
Pentru un concert, să spunem, pe care nu l-am mai interpretat, nu l-am auzit niciodată: iau partitura de violoncel și încerc să o descifrez. După care mă documentez despre compozitor: citesc despre viața lui, ascult celelalte lucrări ale compozitorului, pentru a observa cât de diferită este lucrarea pentru violoncel. De exemplu, în cazul Concertului pentru vioară, pian, violoncel și orchestră de Paul Constantinescu, am luat știma de violoncel, am analizat-o, mi-am pus digitații, am ascultat-o – eram familiarizat cu creația lui Paul Constantinescu, dar nu cu această lucrare, care este puțin atipică –, după care mi-am trecut în partitură fiecare intrare: a viorii, a pianului, a orchestrei, pentru ca la prima repetiție să nu fie nevoie să pierdem timpul ca eu să învăț intrările – asta înseamnă documentare pentru mine: în momentul în care am ajuns la prima repetiție, să nu fie nimic nou și să ne putem bucura de muzică.
În acest sens, ce înseamnă pentru tine să cânți în Festivalul Internațional George Enescu?
Cred că este o onoare pentru orice român să participe la un festival atât de grandios și mă bucur că am primit această șansă – pe care nu mulți o au; sper că o să fac o impresie bună și că mă vor chema și pe viitor.
Apropo de documentare pentru lucrări noi, vei interpreta Concertul pentru violoncel și orchestră de Esa-Pekka Salonen în premieră românească. Ce ne poți spune despre această lucrare?
M-am bucurat foarte tare când am primit invitația și m-au rugat să cânt această lucrare de Esa-Pekka Salonen, Concertul pentru violoncel. Nu auzisem de el, recunosc; am cerut partitura în urmă cu șase luni, am vrut să fiu foarte sigur și pregătit. Este un Concert foarte greu, dar extrem de reușit, este satisfăcător pentru violonceliști, cred că îl pot clasa, din punct de vedere tehnic, mai sus decât concertele de Șostakovici sau Prokofiev. Esa-Pekka Salonen este dirijor și a scris, până în prezent, patru concerte, acesta fiind ultimul, compus pentru Yo-Yo Ma în 2017 și interpretat de acesta în premieră la Chicago în același an. Este, cred, cea mai reușită lucrare a lui Esa-Pekka Salonen, un concert „cosmic”, să-i spunem. Am citit despre concert, povestește că Partea I o aseamănă foarte mult cu o cometă, și particulele rămase din cometă care se văd în spate formează un ecou, la început, totul se întâmplă în spațiu… Eu vă invit prietenește la concert, nu o să regretați, este o premieră românească și este o premieră și pentru mine. Este un concert reușit și ar fi păcat să nu fie cântat și la noi.
Ascultând Concertul înainte de interviu mă gândeam exact la faptul că pare o noutate pentru tine, nu pare muzică pe care nu o asociez, ca ascultător, cu numele tău.
Ne adaptăm! Suntem învățați să interpretăm muzică clasică. Și sunt perfect de acord, muzica clasică va rămâne încă 400, încă 1000 de ani de acum înainte, fără dar și poate. Dar, în același timp, de ce să nu ne îndepărtăm puțin de ceea ce am învățat? Trăim în secolul XXI, de ce să nu cântăm muzica secolului XXI?
Am cântat Variațiunile pe o temă rococo de 50 de ori, am cântat Concertul pentru violoncel și orchestră de Dvořák de 10 ori, am cântat Concertul de Haydn de alte 20 de ori… nu mă plictisesc, tot timpul găsesc lucruri noi în lucrările pe care le-am mai interpretat. Dar parcă aș avea și eu nevoie de o schimbare, de o împrospătare. Eu cred că acest concert tocmai asta face: mă ajută pe mine să ies puțin din zona mea de confort și să-mi testez abilitățile, să văd dacă mai pot învăța un concert nou, de la zero. Îmi plac provocările. Și este satisfăcător, sincer. Cu atât mai mult cu cât nu a fost cântată niciodată înainte în România, acest fapt mă face și mai bucuros, sincer, parcă am descoperit America!
Observând succesul concertelor din cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ne putem convinge că muzica clasică nu este un domeniu pe cale de dispariție. Având în vedere că ești și profesor, dar ai și contact des cu publicul, crezi că generațiile mai noi își găsesc sau își vor găsi drumul către sălile de concert?
Este datoria noastră ca profesori să-i introducem pe tineri în lumea muzicală, dar, în același timp, să le și povestim cum se merge la concerte… Este datoria noastră să îi conducem pe calea cea bună. Eu, de exemplu, asta fac cu elevii mei – strict de violonceliști vorbesc. Săptămâna trecută am fost plecat din București, dar le-am spus: „La Sala Palatului vă puteți duce la concertul acela, la Sala Mică a Palatului vă puteți duce la concertul acela” – sunt convins că ei știu care este programul, dar nu strică niciodată o verificare: „Vă rog să mergeți acolo, este foarte important!” De la fiecare concert ai ceva de învățat,de la fiecare concert pleci cu o stare de bine diferită. Am întâlnit foarte mulți oameni care, după concert, chiar dacă au avut zile nu foarte fericite, ieșeau cu o altă atitudine, parcă se vedea lumina de pe fața lor, de parcă le părea rău că s-a terminat concertul.
Care sunt sfaturile pe care le dai elevilor și studenților, de obicei, în materie de carieră?
Cel mai important este să fie constanți în studiu. Și să își seteze un scop. Eu am funcționat toată viața foarte bine folosind scopuri.
Dacă, de exemplu, sunt elev, am două luni la dispoziție, nu am nimic altceva de făcut în afară de școală, care este scopul meu? Un concurs? Bun, ne pregătim intens pentru concursul acela, trebuie să devină o prioritate. Și, pe lângă asta, recomand să existe și un echilibru în viață, să nu facă exces.
Le recomand, de asemenea, să meargă la cât mai multe concerte, pentru că Festivalul George Enescu are loc o dată la doi ani și e păcat să mai aștepți, poate la ediția viitoare nu mai apar aceiași interpreți. Dacă au posibilitatea, să se ducă la cât mai multe concerte, pentru că au foarte multe de învățat.
Îmi imaginez că nu există un răspuns definitiv pentru această întrebare, dar cum crezi că vor evolua elevii de astăzi?
Eu cred că există speranță. Tinerii din ziua de astăzi sunt nerăbdători. Toată tehnologia ne face mai nerăbdători, pare că nu mai avem timp. Înainte citeam ziarul și ne luam tot timpul din lume, acum apar știrile imediat pe telefon și în trei secunde ai văzut ce era mai important. Fiind o lume foarte agitată, trebuie să ne adaptăm vremurilor. Dar în același timp, eu cred că și tinerii ar putea să învețe de la noi: să aibă răbdare, totul se face cu răbdare.
FOTO: Ioana Chiriță
