Până să se dedice literaturii, Cătălin Ceaușoglu a scris coduri și algoritmi informatici. Prozele lui scurte „care nu se termină bine pentru toată lumea” au fost atât de iubite de public încât pregătește deja primul său roman.
Cătălin are o carieră în informatică și este un cititor avid, cu o pasiune pentru literatură care i-a fost insuflată din familie.
Am prins și o vreme în care cititul nu avea parte de o rivalitate atât de mare din partea altor ocupații.
A copilărit la Băile Govora, unde bunicii au fost cei care l-au învățat să citească dinainte chiar de a merge la școală. Bibliotecara orașului fiind o apropiată a familiei, Cătălin a ajuns să petreacă mult timp printre rafturile încărcate de cărți. Ca toți copiii din acea perioadă, a descoperit și a îndrăgit romanele lui Jules Verne și pe ale lui Alexandre Dumas.
N-aș putea să pun degetul pe o carte de la care a pornit totul, care m-a făcut să scriu.
Mai târziu, au fost perioade în care lecturile sale s-au grupat după naționalitățile autorilor. A „consumat”, pe rând, germani, sud-americani, cehi sau nord-americani. Recunoaște că atunci când scrie se lasă ușor influențat de ceea ce citește, și trebuie să aibă grijă la acest gen de derapaj. Dar, cel mai des, literatura îi servește ca sursă de inspirație.
Spre exemplu, „Vava și Francek”, prima proză din „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea”, a cărei acțiune se desfășoară la Praga, a plecat de la o frază a lui Hrabal din „Scrisori pentru Dubenka”.
Primele texte și debutul neașteptat din Iocan
Deși a realizat din liceu că-i place să scrie, a urmat, după „moda” vremii, Politehnica, iar cariera ancorată în domeniul real l-a ținut departe de această activitate.
Relativ de curând, urmând o recomandare terapeutică, a început ca, în fiecare dimineață, imediat ce se trezește, să-și pună pe hârtie gândurile brute, fluxul conștiinței, ceea ce se numește în zilele noastre „Morning Pages”.
Era ca un soi de jurnal, însă dezlânat și lipsit de sens, iar pragmatismul și perfecționismul l-au împins să canalizeze tot acel efort în ceva coerent. Atunci, proza scurtă i s-a părut forma potrivită.
Voiam să dau un sens la toată munca aia de a scrie pe stomacul gol.
Așa s-a născut povestirea Cinci, prima pe care a reușit s-o ducă la capăt. Apoi, ține minte că pierdea vremea pe Facebook când a dat de anunțul de pe pagina revistei Iocan, coordonată de Florin Iaru și Marius Chivu. A trimis textul imediat, fără cine știe ce așteptări, și și-a văzut în continuare de treburi.
Uitase complet de Iocan când, vreo trei luni mai târziu, a primit răspunsul pozitiv pe mail. Se număra printre autorii volumului cu numărul zece, ceea ce l-a surprins foarte tare. Spre deosebire de alții, nu venea din lumea literară, nu avea o specializare în domeniu și nu urmase niciun curs.
Această veste i-a dat curaj și a continuat să scrie. Mai sistematic și mai consistent, dar încă nu se gândea la publicarea unui volum.
În acea perioadă a consumat cu aviditate tot ce a putut găsi despre scris, pe internet sau în bibliotecă. Recomandă celor interesați platforma MasterClass, gazda unor cursuri excelente ținute de autori precum Neil Gaiman, Margaret Atwood, Joyce Carol Oates, Salman Rushdie sau David Mamet, sau cărțile pe aceeași temă ale lui Stephen King, Haruki Murakami sau Philip Roth. Toate acestea i-au deschis și mai mult apetitul pentru scris.
În tot acest proces am descoperit bucuria de a încerca, de a mă juca cu tehnici diferite, de a experimenta tonuri și structuri cât mai variate. Se vede și în volumul cu care am debutat, în care fiecare dintre cele șapte povești are o voce distinctă.
Publicarea unei cărți și teama de moarte
Primele texte din volumul apărut anul trecut la editura Nemira, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, au fost scrise, cumva, dintr-un foc, având ca temă involuntară, suicidul. Chiar dacă sună funest, forma aleasă pentru tratarea acestuia nu este, așa cum ne-am aștepta, una dramatică și apăsătoare.
Mărturisește că nu și-a dat seama de la început de acest fir roșu pe care-l urmează poveștile sale. Redactorul Eli Bădică a fost cea care l-a remarcat și tot ea a venit cu ideea de a-l folosi pentru a „lega” întregul volum.
Inițial am fost reticent, pentru că nu mi-am propus să debutez cu un volum despre suicid, chiar dacă nu tuturor textelor li se aplică definiția din DEX a cuvântului, în unele fiind vorba mai degrabă de o părăsire voluntară a unei forme de existență.
Totuși, moartea l-a înfiorat pe scriitor de copil. Își amintește cum, de Revelion, în loc să întâmpine noul an cu bucurie, mergea în camera în care era bradul rămas de la Crăciun și plângea pentru că anul care tocmai trecuse nu se va mai întoarce niciodată.
Cu timpul, prin acumularea de experiență și chiar prin scris, a învățat să-și gestioneze această temere. Ea e încă prezentă, dar nu-i mai permite să-l acapareze.
Până la publicare, Cătălin a adus și restul povestirilor în zona tematică recomandată de redactor și a completat volumul cu încă una, Clubul S.
Mărturisește că acest text a fost cel mai greu de scris, fiindcă a trebuit să se conformeze unei teme prestabilite. Dacă ar fi să aleagă o proză favorită din volum, cu toate că-i este foarte greu, ar alege-o penultima: Zece.
Zece este și cea mai „atipică” din punctul de vedere al formei. Având peste o sută de pagini, ocupă o treime din volum și încalcă regulile de întindere ale unei proze scurte sau nuvele. S-ar putea încadra, cumva, în zona romanului scurt.
Oamenii din edituri tind să se ferească de genul ăsta de texte. Totuși, „Zece” a fost o proză norocoasă și s-a încăpățânat să apară. Mie mi-a plăcut tare mult să o scriu, iar cititorii par să se bucure de ea. Asta e important.
Autorul a trimis manuscrisul la editura Nemira în 2020, într-o perioadă de incertitudine când pandemia abia începuse, librăriile își închideau ușile, iar multe case editoriale puneau colecțiile pe pauză, mai ales pe cele care includeau autori români.
A durat aproape doi ani până ca volumul să iasă de la tipar. A avut răbdare, fiindcă voia să aibă un debut convingător.
Referitor la asta, un sfat pe care l-ar oferi celor aflați la început de drum ar fi să nu se grăbească, să-și dea timp, pentru că în acest domeniu lucrurile pot merge chinuitor de încet.
Susține că e important să înveți cât mai multe despre industria cărții și să-ți creezi o rețea de cunoștințe din această industrie. Trebuie, de asemenea, să te gândești ce e mai bine pentru tine: să publici cât mai repede sau să investești timp și muncă într-un debut cât mai solid? Până la urmă, în acest domeniu nu este niciodată „prea târziu”. Dar este o decizie care cere maturitate.
Ca scriitor ai parte de un singur debut și e esențial să fie așa cum îți dorești.
De la IT la scris, o călătorie asumată
La vârsta la care am început eu nu se mai pune problema, afirmă el, de cine te susține și cine nu. Dacă ești independent, pe picioarele tale, cum se spune, influențele exterioare contează mai puțin.
Când vine vorba despre scris, Cătălin nu a fost neapărat susținut, dar nici împiedicat. A pătruns în lumea literară românească asumat și hotărât. Voia să scrie, așa că a scris în timpul lui liber.
Fiecare scriitor are anumite rutine creative, iar Cătălin nu e o excepție. Cu toate că locuiește la Corbeanca, unde are parte de suficientă liniște, acasă nu reușește să intre în dispoziția potrivită. Precum Hemingway, preferă cafenelele.
Cel mai des, alege una de la parterul unei clădiri de birouri din nordul orașului, pentru că găsește aici forfota tipică unei cafenele, dar și liniștea și confortul dintr-un spațiu de muncă. De asemenea, profită de faptul că poate lucra de oriunde și călătorește des. De exemplu, a scris Clubul S. la Sibiu și o mare parte din Zece într-un camping din Grecia, unde se și petrece acțiunea nuvelei.
Oriunde merg, prima dată caut o cafenea unde să-mi pot face treaba. Cel mai important pentru mine e să aibă scaune comode. Scrisul e o meserie care-ți mănâncă articulațiile.
După debutul cu proză scurtă, scriitorul lucrează la un roman, pornit pe ideea unui policier noir plasat într-un mic oraș stațiune îngropat între dealuri și păduri, în perioada anilor ’80, inspirat de copilăria sa la Băile Govora. Însă, mărturisește Cătălin, acest Twin Peaks românesc a prins viață și s-a încăpățânat să ia o altă turnură, depărtându-se de planurile sale inițiale.
În punctul în care a ajuns, deși se apropie de final, îi este greu să definească rezultatul. Simte nevoia ca, după ce va fi gata, să se distanțeze puțin de manuscris pentru că, spune el, unele povești încep să se scrie singure și tu devii un simplu spectator. Iar ca spectatori, știm cu toții, trebuie să așteptăm o vreme, să lăsăm lucrurile să se așeze și abia apoi să judecăm.
