În anii ’80 evada din România la bordul unui avion mic, riscându-și viața pentru libertate. Ajuns în America, Dino Muradian și-a transformat pasiunea pentru pirografie într-o carte de vizită universală. Astăzi, lucrările sale unice în lemn decorează chitarele celor de la Metallica și ale altor titani ai muzicii mondiale. Un dialog despre curaj, supraviețuire și arta care l-a făcut celebru.
Mai 2026. Arena Națională vibrează sub presiunea decibelilor și acordurilor Metallica, un careu flamboaiant, înconjurat extatic de 60.000 de fani. Hetfield își schimbă chitarele în funcție de playlist. Cei mai apropiați de scenă sau cei cu camere foto performante au șansa să admire și instrumente precum Snakebyte Snakeskin Guitar, The Unforgiven Guitar sau Snakebyte Ktulu Guitar. La fel o face, dar de la mii de kilometri distanță…hăt, din Honolulu!, artistul ”în lemn și foc”, Dino Muradian. Nu lucrează la firme producătoare de instrumente muzicale, ci …cu arta pirogravurii. Iar Hetfield se mândrește cu dantelăriile ”săpate” pe chitarele sale, de către Muradian, de mai bine de 20 de ani. Revenind la recentul concert de pe Arena Națională și cele trei chitare modelate pentru Hetfield, vorbim de scene de videoclip și versuri ”Unforgiven”, de creatura fantastică a lui H.P. Lovecraft și melodia proprie ”The Call of Ktulu” și în sfârșit de ”pielea” de boa pentru a interpreta ”Enter Sandman”, ”Master of Puppets” sau ”For Whom the Bell Tolls”…
”Pirografie, nu pirogravură!”
…ține să mă corecteze, în toiul nopții, din Hawaii, artistul. Nu îl întreb dacă mai știe cât e ceasul în țara de unde a fugit cu avionul (așa se spunea înainte de 1989!). Vorbim deja de câteva zile (diferența de fus orar este de 13 ore…), pornind de la chitarele Metallica, și m-am obișnuit cu nonconformismul său, exprimat cu lejeritate, fără perdea, fățiș, dar nu lipsit de umor sau autoironie.
”…în Europa se folosește termenul din franceză, „pirogravure” și de-aici și termenul românesc „pirogravură” (…da, făceam și noi la școală, la orele de atelier…întăresc eu). În engleză se foloseste Pyrography/Pyrographer, cam la fel ca Photography/Photographer. Americanii… la fel, cu toate că dacă le menționezi cuvântul în vreo discuție, ei nu-l (re)cunosc, știu doar de vechiul „wood-burning”… Mi se pare că Pyrography se potrivește mai bine cu ceea ce încerc eu să fac, pentru că în timpul „lucrului” eu nu gravez nimic, urma lăsată pe suprafața lemnului este infimă. Deși ars în profunzime, lemnul rămâne neted, lucios chiar, aproape negru – fără să fie carbonizat (la suprafață). Probabil că acest „medium artistic”, această tehnică, este singura în care poți lăsa urme pe lemn/carton/piele/os fără să atingi suprafața respectivei bucăți de material”, explică Dumitru ”Dino” Muradian.
Undeva în Seattle…
”Vorbim și despre fuga mea din țară, cu avionul pe care îl pilotam, în 1983, că asta e subiect de film, dar hai să îți povestesc cum a început colaborarea cu Hetfield & co, că de aia m-ai căutat!…haha…” Sigur, le luăm pe rând, dar omul de la capătul celălalt al telefonului și al lumii este în sine o poveste cu capitole fascinante. Dino începuse deja să brodeze pagini din jurnalul anilor (americani) de pe coasta de vest, dar de la ”evadarea” sa cu avionul (pe ruta Carei-Austria) gândul mi-a alunecat la extraordinarul zbor, ”în sens invers”, de la Helsinki la Moscova, din 1987…Dar să revenim la scena metal, americană, de la începutul anilor 1990…
”Undeva prin 1993-’94, la Seattle, s-a nimerit să răsfoiesc într-o zi revista „Guitar World”. Uitându-mă la forma chitarelor electrice, mi-a trecut prin cap gândul acesta: că aș putea face pirografie pe corpul lor. Din întâmplare, unii dintre cei care-și făceau reclama cu ceea ce produceau, erau cei de la „Warmoth Guitars”, o fabrică de componente de chitară, din fericire chiar de pe lângă Seattle, din Puyallup. M-am dus la ei a doua zi, ei mi-au dat un corp de chitară electrică, iar eu l-am adus înapoi după vreo trei zile, complet pirografiat cu flori. Au rămas înmărmuriți, nu mai văzuseră niciodată ceva asemănător și i-au sunat imediat pe cei de la Fender Guitars – Custom shop din California…. Și uite așa am inceput eu sa lucrez pirografie pe chitară electrică. Am lucrat pentru Fender Guitars, Gibson, ESP, Vigier, Tacoma, Jackson Charvel etc, dar cei mai interesați de pirografie au fost cei de la ESP Guitars, din LA Area. Pentru ei am lucrat pirografie pe un set de instrumente și cam prin ’95, la un moment dat, m-au întrebat dacă aș putea lucra pe o chitară a lui James Hetfield, de la Metallica. Auzisem de Metallica, dar pentru că genul heavy-metal nu era printre preferatele mele, nu știam prea multe despre trupă. M-au pus în legatură cu Hetfield, iar din lungile discuții cu el am realizat că ar vrea pe chitară ceva „înfricoșător”. După discuții interminabile am convenit asupra unui craniu de cerb, cu coarnele „aferente”… bineînțeles. Chitara era un ESP Explorer, chitara preferată a lui Hetfield din acea vreme, o chitară imensă, în forma (neobișnuită) de stea turtită. Până la urmă a trebuit să înghesui cumva coarnele acelui cerb în așa fel încât să încapă pe modelul Explorer. Un design aiurit rău de tot, dar care lui i-a placut la nebunie. Cine ar fi crezut atunci că acel „Elk Skull”, complet pirografiat, a ajuns una dintre cele mai admirate și dorite, de fani, chitare ale lui Hetfield – din toate timpurile?!? Între timp, după vreo 20-25 de ani, ea a fost retrasă și acum este expusă la Tokyo, la ESP GUITARS MUSEUM.” Așa a început o colaborare unică, excepțională, cu o panoplie deja impresionantă, până în zilele noastre, vorba basmelor.
A zbura, zburare. O Artă sau mai multe, de fapt
Este evident pentru oricine, nu pui ochii pe un avion, te urci, apeși pe butoane și începi să te ridici spre libertate…
”Eu am absolvit Școala Militară de Ofițeri de Aviatie, ”Aurel Vlaicu”, de la Bobocu, județul Buzău. Am intrat în Școală în 1974 și am absolvit-o în ’77 – chiar am fost numiți „Promotia Independentei” (1877). Ce-i drept, mai lucrasem/facusem pirogravură doar cu unelte simple, în clasele primare, la orele de „lucru manual”. Dar odată intrat la Școala de aviație, după-amiezele erau de obicei libere, așa că fiecare își găsea câte ceva de făcut. Unii citeau, altii scriau scrisori… Eu îmi construisem un aparat simplu de pirogravat, cu un transformator, o sârmă de nichelină etc. și făceam un fel de desen, arzând pe plăcuțe de lemn. Fără să-mi dau seama, ajunsesem destul de bun și chiar primeam comenzi pentru tot felul de subiecte: diverse logo-uri, portrete ale membrilor din familie, prietene, animale de companie… etc. Contra una sută lei, în câteva ore îți ”ardeam” una de nu te vedeai…. hahaha! …Acei trei ani au reprezentat „anii de ucenicie” în această „artă”. O pun intre ghilimele, pentru că nimeni, niciodată nu a luat aceasta „artă” în serios. Toți, mereu, au considerat-o doar o formă de artă „naiva”, ceva folcloric, „only a craft”.Mereu a rămas un fel de „Cenușăreasă” a Artelor Fine…”
Punct și recapitulez: avem prima colaborare cu Hetfield, avem Școala de Aviație, dar și anii de ucenicie artistică, ”contra una sută lei”. Cu alte cuvinte, ne apropiem de Zborul spre Libertate.
”…era 25 august 1983..Lucram pe un avion utilitar AN2 /YR-PAO dând cu insecticide pe culturile de sfeclă din zona Carei. De mult aveam de gând să „zbor’ din țară…În acea zi de august, într-o joi, pe o ploaie teribilă, am decolat spre Austria, împreună cu un prieten, mecanic de sol la acest avion, care, spre surprinderea mea, în acea dimineață a adus-o și pe soția lui, chiar dacă inițial ea nu era trecută pe „planul nostru de zbor…După vreo trei-patru ore de zbor deasupra Ungariei, pe aceeași ploaie, am ajuns în Austria și chiar dacă aveam de gând să aterizez la Viena, m-am răzgândit și am aterizat (cu peripeții) pe Autobahn 17, undeva la sud de capitală. A urmat lagărul de refugiati de la Traiskirchen, ulterior am obținut o viză pentru SUA, iar în ianuarie ’84 aterizam în Atlanta. Între timp fusesem condamnați toți (în lipsă) în țărișoara natală: eu, chiar dacă arătam cam de 20 de ani atunci, un judecător îmi dăduse o sentință de.. 25 de ani!”
Sună poate banal, repetitiv, déjà vu, dar viața în SUA nu a fost deloc ușoară la început. Dino (încă Dumitru în acte) nu știa aproape deloc engleza, a început să lucreze într-un restaurant fast food, dar și pe un șantier de construcții. După câteva luni, însă, și-a găsit un loc de muncă la o firmă de inginerie civilă din Atlanta, ca desenator tehnic. ”Încă din liceu îmi plăcuse desenul tehnic și cu ce știam și ce mai acumulasem, am putut să fac față în acea firmă de engineering. În 1986 m-am mutat la Santa Ana, California – făcând același lucru, adică „civil engineering design”, iar în ’90, după ce mi-am luat cetățenia americană, m-am mutat în Kapaa, pe insula Kauai, Hawaii. Acum eram deja „senior-draftsman” tot pentru o companie de „civil engineering”. În septembrie ’92 uraganul Iniki a trecut exact peste Kauai și a răvășit insula, multe firme dând faliment, iar în 1993 m-am mutat „pe continent”, în Seattle, Washington..”
Da la Unforgiven la The Four Horsemen of the Apocalypse
Cred că aici putem închide un cerc în excepționala biografie a lui Dino Muradian. E adevărat, sunt peste 12.000 de km care ne despart, dar ce mai înseamnă în zilele noastre astfel de distanțe când, în ciuda diferențelor de fus orar, putem relua oricând discuțiile. Mai ales dacă suntem online. Iar Dino este exprem de prompt. Faptul că Hetfield nu i-a folosit și ce-a de-a patra chitară pirografiată, din repertoriul acestui turneu („The Four Horsemen of the Apocalypse” – Snakebyte Guitar), este alt motiv de dialog, cu aceleași ”bucle în timp”, vorba celui mai recent volum semnat de colegul nostrum de redacție, Ovidiu Vitan!
”În 2015 locuiam in Toronto, Canada, și Metallica m-a contactat din nou, întrebându-mă dacă pot lucra pe o chitară care este deja vopsită, sau, mă rog, are un „finish” pe ea. Le-am explicat că nu, că am nevoie ca lemnul sa fie „nud”, să nu aibă nimic pe el, natur, dar că în cazul în care ei îi pot da vopseaua jos (stripping a guitar), pirografierea ar fi posibilă…Au dat vopseaua jos și mi-au trimis-o, o chitară Variax, semi-acustică. James se exprima ceva la modul „să aibă legatură cu trilogia noastră, The Unforgiven”… Habar nu aveam de ea, n-auzisem niciodată vreun fragment, așa că am intrat pe YouTube și m-am „educat” ascultând-o, dar și… mai mult, văzînd-o. N-am priceput prea bine versurile, nici atunci, nici acum. Eu sunt o fire mai „simplă”, n-am absolvit Filologia, ci doar o Școală de Ofițeri de Aviatie, la Bobocu, Buzau… și nici măcar ”Tonitza” nu l-am urmat în liceu….În orice caz, din 1995 până în 2015 trecuseră 20 de ani iar Hetfield devenise celebru-celebru. El nu mai discuta „business” cu nimeni, totul ajungea la el printr-un „middle man”, asistentul lui, său, în cazul acesta „his guitar tech”. Că toți au câte unul, si Kirk (Hammett) și Robert (Trujillo). Deci tot ce-i trimiteam lui ajungea întâi la Zach Harmon, iar Zach i le trimitea lui Hetfield. Într-un fel, îi înțeleg, încearcă doar să se pună la adăpost de nebuni care i-ar putea „afecta” în vreun fel..În orice fel. De-atunci, am pastrat același „sistem”, la toate celelalte chitare lucrate pentru el.
Revenind la ”Unforgiven”, m-am gândit la ce-aș putea pune pe chitară și pentru că mă uitasem de nenumărate ori la videourile trilogiei pe YouTube, m-am gândit să iau imagini din aceste video-uri și să fac niște „schițe” în Photoshop. Așa am și făcut, i-am trimis câteva și lui, i-au plăcut, una în mod deosebit. Pentru că și lui îi place să creeze, a sugerat un vers din această trilogie pe care l-am așezat în partea de jos a chitarei. Și astfel s-a născut ”The Unforgiven Guitar”…”
Arta cere sacrificii, dar și inovație
Desenatorul tehnic, emigrat din România, nu ar fi putut totuși să ajungă la nivelul colaborării cu producători de instrumente muzicale, prin pirografie, doar cu activitățile din orele libere de la Școala de Aviație. Ceva mai lipsește, totuși, în complexitate biografică a puzzle-ului Muradian.
”Prin 1988, în California, am intrat din pură întâmplare într-un „hobby store” și am văzut un aparat simplu de pirogravat. A costat vreo 6-7 dolari, l-am cumparat și…. a mai stat nefolosit o vreme. Până într-o seară, când uitându-ne la un film la tv, în joacă, pe o bucățică de lemn pe care am găsit-o prin casă, i-am făcut un mic portret prietenei mele de-atunci. Acela a fost un nou început și de-atunci am continuat ”să ard pe lemn diferite chestii”. Nu eram mulțumit de cum se ardea lemnul și astfel am început să încerc lucruri noi, să improvizez „unelte noi”, în așa fel încât încet, încet, pirogravura mea a început să nu mai semene a pirogravura de la noi din țară. Schimbasem, într-un fel, uneltele de lucru, deci se schimbase și tehnica de ardere, întregul „approach” era de-acum complet altul. Pirografiile mele arătau acum ca niste fotografii sepia „lipite” cumva pe lemn. Reușeam să le realizez „hyper-realist” chiar și fără să fi vrut asta. Noile unelte improvizate îmi dădeau această posibilitate. Dintotdeauna, pe piață n-a existat nimic serios în materie de Pirografie, doar „glume proaste”, aparate pentru copii, pentru începători, pentru lucrări naive, copilăresti. Deci toți cei care o practică sunt nevoiți să învețe singuri, să fie auto-didacți într-un fel sau altul. Și exersând, înveți. Cel puțin, eu asta am făcut și căutând, și exersând continuu și improvizând am reușit să creez chestii neobișnuit de „bune”. Cel puțin așa le percepeam eu atunci… ”
Pe vremea când Dino încă plana deasupra României socialiste, multilateral dezvoltate, ”instituția” Consignație era una cu un statut aparte, foarte prezentă în viața de zi cu zi. A scăpat el din lagărul comunist, a lăsat în urmă ”Cortina de fier”, dar de Consignație tot nu a scăpat. Nici în Hawaii. Ba chiar a fost un moment de cotitură în viața sa.
”În Kauai fiind, am dus câteva lucrări la o galerie de arta (în regim de consignație) și spre marea mea surpriză, peste vreo două săptămâni m-au sunat să-mi spună că au vândut două lucrări unor turiști japonezi… și nu pe bani puțini. Acela a fost momentul în care m-am gândit pentru prima oară că poate, dacă aș face-o „full time”, poate aș reusi să și câstig niste bani. Diferența dintre lucrările mele și ale tuturor celorlalți o făcea acest nou „tip”/vârf pe care-l creasem. Cu un creion de pirogravat obișnuit, care are o sârmuliță de cupru/nichelină ce se încălzește la roșu, nu poți decât să zgârii lemnul, să „desenezi” cumva pe lemn, să lasi niște semne. Nu se punea problema să poți face umbre sau să îl folosesti ca pe o pensulă în mâna unui pictor. Eu, improvizând, am creat „pensula” de care aveam nevoie, acum puteam „picta” pe lemn. Puteam obtine tot felul de efecte fără să carbonizez lemnul la suprafață!”
Și așa a reușit Dino Muradian să intre și în grațiile lutierilor, ale creatorilor de instrumente muzicale. Pentru că nu se producea nicio gravură în lemn, ei puteau da cu lac, peste, fără nicio problemă. În plus, un alt aspect, extrem de important, vital chiar, se obținea chiar și o schimbare în bine a sunetului produs de respectivul instrument muzical cu coarde.”Arderea schimbă într-un fel structura lemnului, îl usucă extrem, îl îmbătrânește extraordinar – încă nu sunt foarte lămurit ce se întâmplă.. În orice caz, absolut toți lutierii care au finisat instrumente pirografiate mi-au spus, încântați, același lucru: instrumentul lor a dobândit un cu totul și cu totul altfel de sunet, mult mai puternic, mult mai vibrant, mai… personal !! Sigur, asta m-a bucurat mult și adăuga valoare instrumentelor pe care le pirografiez”, conchide Muradian.
Colaborări extinse
Chiar dacă sunt binecunoscute, pe tot globul, proiectele sale pentru Metallica (pirografie pentru chitarele lui Hetfield și Hammett), Dino Muradian are colaborări extinse. În România, de exemplu, lucrează pe viori si violoncele pentru Vasile Gliga de la Reghin.
De asemenea, chitara clasică, a muzicalității spaniole, îi datorează ceva și lui Muradian. ”În urmă cu vreo doi ani, am primit o comandă de la un lutier foarte bun si cunoscut din zona Los Angeles, Pepe Romero jr. Este fiul celui mai titrat chitarist de chitară clasică din lume, marele Pepe Romero Sr. Născut în Spania, la Granada, chiar lângă celebrul Castel Alhambra, dar de mulți ani trăieste în Santa Barbara, California. Face încă turnee prin lume, singur sau împreună cu cei trei frați ai lui, toți specializați în chitară clasică…În sfârșit, ideea este că i-am pirografiat pe partea din spate a chitarei.. Castelul Alhambra.”
Inevitabil, despre bani
Cu umorul care îl caracterizează, adaptat poate sau dezvoltat în societatea americană, Muradian nu se consideră artist, ci un tehnician bun, care s-a nimerit să „inventeze” o tehnică nouă, „scule” noi si să abordeze acest „craft” – într-un cu totul alt mod decât o făceau toți..până la el.
”Oare cum e mai bine: să muncești o viață întreagă, până la exasperare și să nu vinzi nimic (vezi cazul Van Gogh) sau să „creezi” mai domol și constant, dar să fii căutat și să fii tu acela care impune prețul?! Nu spun neapărat că este cazul meu sau că mă compar cu marele Van Gogh…În mod sigur, faptul că sunt cam singurul (și cel mai bun…haha) din lume care face pirografie pe instrumente de lemn cu coarde, a ajutat enorm, dar dacă ele n-ar fi corespuns optic, dar/și mai ales sonor… atunci nimeni nu ar fi fost interesat. Oricum, eu am reușit să vând pe bani mulți și lucrări ce nu erau instrumente muzicale, lucrări pe panouri de lemn de orice esență. Cei mai mulți „clienți” ai mei sunt colecționari, nu neaparat muzicieni, chitariști sau violoniști. Ei sunt dispusi să-și vândă și casa, doar să aibă „acea” chitara mult râvnită. O prostie colosală, eu așa o consider. Doar că pentru unii, din fericire, banii nu contează, nu-i interesează. Și dă-mi voie sp spun: sunt foarte, foarte mulți – trebuie doar să dai de ei.”
