Absolventă a Universității Naționale de Arte din București și cu un masterat la Scuola Politecnica di Design din Milano, Romana Țopescu a reprezentat România la Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Beijing, cu desenul pe pânză Lost and Found. Creația sa a fost selectată după o jurizare derulată în mai multe etape, riguroase filtre estetice, printre artiști din 124 de țări.
Chiar dacă a participat deja la expoziții de grup și individuale în țară și în străinătate, modelându-și o reputație în design-ul de bijuterie contemporană, prezența la BIAB reprezintă un adevărat moment de cotitură, „înainte și după” în parcursul său artistic. Bienala de la Beijing este una dintre cele mai mari și mai prestigioase platforme de artă contemporană din Asia, dar și din întreaga lume, fiind totodată și o punte între Orient și Occident, un spațiu al dialogului ”umanist” în zorii unei lumi (aproape) obsedate de … virtual și Inteligență Artificială.
Cu o bază tehnică solidă, construită pe principii valabile în orice demers artistic (compoziție, culoare, proporție) și o cultură vizuală amplă, Romana Țopescu a simțit nevoia de a explora mai multe teritorii ale creației. Parcursul ei de până în prezent a inclus grafica, bijuteria contemporană, graphic designul, scenografia, costumele de teatru și spectacol, precum și ilustrația de carte.
” …Suntem suma tuturor experiențelor pe care le trăim. Profesional, mă pot gândi însă la câteva momente definitorii. Unul s-a petrecut destul de timpuriu: expoziția personală pe care am avut-o la vârsta de 9 ani, într-un cadru cu totul special – la Uniunea Scriitorilor, pe atunci găzduită în Casa Vernescu de pe Calea Victoriei. Au fost prezenți Andrei Pleșu și Mircea Dinescu, iar vernisajul a fost susținut de minunatul critic de artă Radu Bogdan. Îmi amintesc că Mihaela Cristea, care lucra atunci în zona culturală a TVR, mi-a luat un interviu. Totul a fost la superlativ, dar dimensiunea reală a acelui moment am înțeles-o abia mult mai târziu. Un alt moment care m-a impresionat profund a avut loc în cadrul unei (alte) expoziții personale, când o vizitatoare, vizibil emoționată, mi-a mărturisit cât de mult a însemnat pentru ea întâlnirea cu lucrările mele – cum au reușit să scoată la suprafață emoții reprimate, fiind lucrări construite în jurul memoriei afective. Creezi, ca artist, din resortul interior și în primul rând pentru tine; dar atunci când atingi atât de profund pe cineva cu care nu ai nicio legătură, nu ai cum să nu simți bucurie și recunoștință”.
O călătorie începută de acasă…
Beijing, Veneția, Viena, Bruxelles… câteva din popasurile artistice ale expozițiilor și exponatelor semnate sau modelate de Romana Țopescu. Dar prima expoziție personală a avut loc la vârsta de 7 ani, la Muzeul Județean Gorj. ”Am crescut într-un mediu artistic care m-a influențat profund. Nu mă refer doar la artiști vizuali, ci la un univers cultural în sens larg: scriitori, actori, muzicieni, oameni ai ideilor și ai spiritului. Erau alte timpuri, în care oamenii socializau mult, iar acest context mi-a modelat felul de a ma raporta la viată. Apoi a fost lumea bunicilor mei, plină de spiritualitate, tradiții, povețe și povești, care au adăugat o altă dimensiune existenței mele – ceva între lumea lui Gabriel García Márquez și spiritul ortodox. Copilăria mea, petrecută înainte și imediat după Revoluție, într-o perioadă lipsită de „stimuli artificiali” ai digitalizării de astăzi, m-a format într-un ritm firesc, organic, în contact direct cu oamenii, natura și realitatea imediată. Cred că această creștere într-un tempo natural mi-a oferit, mai presus de toate, echilibru și autenticitate.”
Pornind de la o vorbă a lui Brâncuși (”Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres…”), următoarea întrebare plutește în aerul de vitraliu al convorbirii: figura tatălui, Mihai Țopescu, una dintre cele mai remarcabile figuri ale artei plastice românești din ultimele decenii.
”…tatăl meu este o fire profund solară, care a oferit mereu cu generozitate din cunoștințele și experiența sa. Mai degrabă decât o umbră, el mi-a creat un cadru luminos, în care am avut libertatea să-mi dezvolt abilitățile și să-mi caut propriul meu demers artistic. Răspunzând într-o cheie metaforică, pot spune că nu am crescut în umbră, ci în lumina pe care mi-a oferit-o. Faptul că m-am născut într-o astfel de familie reprezintă pentru mine un privilegiu al sorții și o responsabilitate de a construi un parcurs artistic autentic personal.”
De la emoție la artă
Arta Romanei Țopescu este dificil de încadrat într-un stil sau într-o tehnică anume, deși desenul rămâne limbajul predominant.
”Pornesc întotdeauna de la o idee sau de la o trăire și aleg materialul în care mă exprim în funcție de ceea ce mesajul cere – folosesc orice mediu care poate traduce ideea în plan vizual. Tocmai această libertate de a nu mă limita la o formulă fixă mi-a creat uneori dificultăți în completarea formularelor pentru expoziții sau concursuri unde cerința era clară – participai pentru pictură sau grafică. Cred că în artă ca și în viață, lucrurile sunt într-o simbioză așa că astfel de delimitări mi se par forțate.”
La designul de bijuterie a ajuns printr-o joacă. Copil fiind, în atelierul tatălui a descoperit tuburi de silicon colorat în masă, un material cu proprietăți aparte: elastic, rezistent, extrem de tactil și ușor de integrat în combinație cu alte materiale. Ca atare, primele bijuterii le-a creat ”firesc și intuitiv”; erau obiecte neconvenționale, diferite de ceea ce exista la acel moment. ”Felul în care privești o bijuterie depinde, inevitabil, de postura din care o faci. Un investitor îi va evalua în primul rând valoarea materială și potențialul de creștere în timp. Un cumpărător va căuta poate o potrivire cu propriul stil sau cu tendințele momentului. Un admirator va fi atras de formă, de detaliu, de execuție. Dar dincolo de aceste perspective, cred că o bijuterie poate fi privită și altfel. Nu ca un obiect, ci ca o formă de limbaj. Ca un fragment de poveste transpus în materie. Nu pot spune cum „ar trebui” să o privească oamenii. Pot spune doar cum o privesc eu: o prelungire a identității mele, a stării mele interioare, a modului în care aleg să mă definesc în lume. O bijuterie devine pentru mine un gest, o afirmație tăcută, dar profundă. Este o poveste pe care aleg să o port și să o împărtășesc. Nu este doar podoabă, nici doar investiție; este o formă de asumare și de dialog.”
Designul de suflete
Universul unui artist nu se poate circumscrie unor scenarii previzibile sau al unor rețete. Nici măcar când vine vorba de agenda sa. ” „Next” înseamnă o aprofundare a ceea ce am început deja – o nouă etapă și și bucuria de a crea mai departe. O dorință personală… o idee la care țin și pe care am încercat să o insuflu oamenilor cu care am intrat în contact, studenților cărora le-am fost asistent și tuturor celor cărora am avut ocazia să le prezint ceea ce fac: îmi doresc ca oamenii să fie mai puțin încrâncenați, să-și ofere libertatea de a crede în artă și de a crea și să înțeleagă că limitele noi le stabilim. Cultura este esențială în viața noastră și, dacă nu o integrăm în ea, ne privăm de ceva care ne-ar putea oferi atât de multă bucurie, emoție și sens.”
